Seychelles – un univers aparent exclusivist şi 2 lecţii de viaţă -

Cȃnd aud despre Seychelles, celor mai mulţi le fuge mintea la acele vacanţe scumpe pe care le organizezi doar cu ocazii speciale. Nu degeaba sunt percepute ca o destinaţie dedicată lunii de miere sau aniversărilor importante din viaţă, “once in a lifetime holiday”. Pozele din cataloagele agenţiilor de turism arată astfel.

După experienţa mea de călătorie în Seychelles pot concluziona că este o destinaţie potrivită pentru evenimentele înşiruite mai sus, mai ales prin prisma frumuseţii naturii şi a romantismului peisajelor. Este adevărat că sunt numeroase resorturi de lux ce vȃnd pachete la preţuri exorbitante, însă există opţiunea de a alege un guesthouse administrat de localnici şi vei trăi astfel o experienţă autentică 100%. Ceea ce eu am şi făcut.

La Digue este insula unde am petrecut vacanţa mea în insulele Seychelles. Am avut în plan ca la întoarcere să poposesc 2 zile în Mahè, însă m-am îndrăgostit iremediabil de această insulă în miniatură şi pe ultima sută de metri am hotărȃt să-mi prelungesc sejurul aici. Am fost fericită.

Am aterizat într-o dimineaţă de mai pe aeroportul internaţional din Mahè. Din luna mai pȃnă în octombrie, sezonul ploios domină acest paradis. Am plecat la drum puţin descurajată, întrucȃt previziunile meteo indicau ploaie pe toată perioada de şedere.

M-a întȃmpinat o ploaie măruntă dar caldă. Nu reuşisem să rezerv din timp un zbor intern pentru insula Praslin (insula cu aeroport situată la 15 minute de barca de La Digue), aşadar am optat pentru un speedboat. Au urmat 2 ore de aventură pe marea învolburată a Ocenului Indian. Speedboat-ul şi-a făcut treaba bine, a înfruntat valuri înalte de câţiva metri şi am ajuns la destinaţie cu bine.

De la Praslin la La Digue transferul se face în 15 minute tot cu barca. Rămăsesem de acord cu proprietarul guesthouse-ului să-i telefonez în momentul în care sunt în port la Praslin. Şi aşa am şi făcut.

Şi din acest moment avea să înceapă aventura mea.

La Digue – o insula pierdută in mijlocul oceanului cu oameni fericiţi

Convorbirea telefonică mi-a lăsat o uşoară urmă de dubiu, întrucȃt mi s-a comunicat ca la sosirea în portul La Digue să iau taxiul negru, nefiindu-mi furnizate informaţii gen nume sau număr de înmatriculare al maşinii. Însă acest mister aveam să-l desluşesc după puţin timp. Practic pe insulă sunt în total 5 maşini: 3 destinate serviciului de taxi fiecare de culoare diferită (al meu era cel negru!) şi 2 pentru transportul comercial. Super!

La sosire am fost întȃmpinată de Jimmy. Era băiatul din port, fericit şi zȃmbăreţ, care zi de zi aşteapta să vadă cine mai soseşte pe la el prin sat. M-a întrebat ce taxi aştept si i-am răspuns timid “the black one”. A durat cȃteva minute pȃnă a sosit, aşadar am avut ocazia să schimbăm cȃteva cuvinte; ştia de Hagi şi cȃteva cuvinte în romȃneşte.

La sosirea în guesthouse am fost întȃmpinată de Apever, un băiat de 20 şi ceva de ani care împreună cu mama sa administrează 8 bungalow-uri construite în gradina tropicală a propriei case şi ce găzduiesc călători din toate colţurile lumii. Apever este gazda perfectă, te răsfaţă în orice moment şi găteşte de master chef.

Zilele se scurgeau una dupa alta, însă am rămas plăcut surprinsă de simplitatea şi bucuria cu care localnicii îşi trăiesc viaţa de zi cu zi cu zȃmbete largi şi sincere. Petrecerea de pe insulă, organizată cu ocazie “Zilelor La Digue” a fost cireaşa de pe tort: muzică reggae şi grătare încinse.

Am bătătorit insula în lung şi lat cu bolidul acţionat de forţa motrice a propriilor picioare, o bicicletă:).

Plimbări prin plantaţii de vanilie şi flori de Tiare, aventuri în mijlocul junglei pentru a ajunge la plaje ca cele văzute doar în filmele cu piraţi, emoţii şi frică de şerpi, paianjeni şi alte vietuiţoare ale acestui loc parcă uitat de lume (Apever m-a asigurat că pe insulă nu există paianjeni sau şerpi veninoşi şi de aceea am şi avut curaj), pedalat pe timp de ploaie tropicală pe alei înconjurate de cocotieri unde din cȃnd în cȃnd mai pică cȃte o nucă de cocos (cineva acolo Sus mă iubeşte, la cȃte nuci de cocos mi-au căzut ori în faţa bicicletei ori în spate), valuri înspumate, munţi de granit, prȃnzuri sau aperitive pe plajă în compania cȃinilor şi OAMENI CALZI. Mergeam pe stradă şi mă salutam cu localnicii ca pe uliţele de la noi de la ţară.

Am prins şi o duminică şi am profitat pentru a merge la slujbă la singura biserică de pe insulă alături de localnici. Oameni simpli, modeşti, îmbrăcaţi de sărbătoare şi cu zȃmbetul pe buze.

Trăiesc azi şi nu-şi pun problema “ce va fi mȃine?”. Cu Jimmy, băiatul din port, m-am întȃlnit de multe ori şi ne salutam mereu de parcă ne cunoşteam de o viaţă. Acelaşi tricou, bermude şi şlapi dar şi acelaşi zȃmbet. Cȃştiga cȃţiva euro la zi (circa 5 euro) şi 3 euro îi cheltuia pe o bere (acesta era preţul une beri pe insulă). Nu ştiu dacă zȃmbetul determina acest stil de viaţă simplă sau dacă simplitatea duce la fericire. Tind să înclin spre a două variantă.

Am înţeles că bucuria venea din interior şi că materialismul occidental nu poate nici într-o 1000 de ani să producă un sentiment atȃt de profund de fericire pură. Eu nu mai văzusem un om atȃt de fericit!

La Digue – să păstrăm o minte deschisă şi să acceptăm percepţiile chiar contrastante asupra vieţii şi a tot ceea ce ne înconjoară

Şederea în acest guesthouse mi-a dat posibilitatea să împărtăşesc gȃnduri şi curiozităţi cu localnicii. Am vorbit cu Apever, cu mama sa care în fiecare dimineaţă servea micul dejun pe terasa din mijlocul grădinii dar şi cu un bătrȃnel de circa 60 – 65 de ani ce ajuta la treburile gospodăreşti şi mergea zi de zi la pescuit pentru a ne asigura cina pe bază de peşte proaspăt pescuit din ocean.

Am petrecut o zi întreagă alături de el, întrucȃt am ales să merg într-o excursie pe mare cu barca în căutarea de plaje virgine. 60 şi ceva de ani şi o engleză perfectă! Chapeau!

Şi din una în alta am ajuns la un subiect sensibil pentru mine (pentru el un fleac) – rechinii!

Reacţia lui m-a frapat întrucȃt mi-a mărturisit că el înoată cu aceşti “ucigaşi ai oceanelor” de mic şi chiar ar fi colaborat cu muzeul de istorie din Mahè, fiind implicat în proiecte de căutare de comori şi relicve în ocean.

Însă ceea ce mi-a dat de gȃndit a fost comparaţia pe care mi-a ilustrat-o în puţine cuvinte. O întrebare scurtă şi la obiect: “Are you afraid of dogs?” (Ţi-e frică de cȃini?). I-am răspuns aproape sfidător “No, I am not afraid of dogs!?!”. Şi a continuat: “Eu m-am născut aici şi am înotat de mic în apele acestui ocean alături de rechini şi nu-mi este frică. Pentru mine este o joacă. Rechinii pentru mine sunt ca şi un cȃine pentru voi occidentalii. Rechinii nu sunt periculoşi atȃta timp cȃt nu te panichezi şi cȃt timp nu le arăţi că-ţi este frică şi reuşeşti să-i domini”. Recunosc că după această discuţie nu mi-am vindecat de fobia de rechini şi cu siguranţă dacă m-aş întȃlni întȃmplător chiar şi cu un pui de rechin m-aş panica şi nu aş fi în stare să gestionez cu calm situaţia.

Lecţia cea mai importantă, pe care o voi purta mereu cu mine, este legată de percepţiile diferite pe care le avem asupra vieţii şi a aspectelor din viaţa de zi cu zi şi care nu sunt altceva decȃt o rezultantă a bagajului pe care-l acumulăm de-a lungul existenţei noastre. Şi mai mult decȃt atȃt, o lecţie de acceptare a viziunilor diferite ale semenilor noştri. Normalitatea mea poate părea ciudată unui semen de-al meu şi trebuie să respect “anormalitatea” celuilalt.

La Digue – natura este suverană

Fauna şi flora sunt impresionante. Pozele de multe ori nu reuşesc să surprindaă 100% paleta de culori bleo-turcoaz-verde ce caracterizează peisajele.

Păduri tropicale infinite ce adăpostesc păsări şi insecte de toate felurile.

Plaje infinite, cu pietre de granit gigant unice în lume parcă aranjate de un designer priceput şi valuri impunătoare sunt poarta de intrare spre junglă.

Climatul a permis ca pe acest pămȃnt parcă uitat de lume, să se dezvolte arborele Coco de Mer; este singurul loc de pe pămȃnt unde puteţi să vedeţi un astfel de arbore. Pe insula Praslin este localizată şi rezervaţia dedicată în principal acestui arbore şi merită o vizită. Şi pe cȃt de unic, natura a jucat feste şi privind seminţele acestui arbore, nu poţi decȃt să te amuzi. Seamănă perfect cu organele de reproducere umane.

Broaştele ţestoase seculare ce trăiesc sute de ani pot fi văzute pe aceste insule. Le priveşti în ochi şi parcă ar vrea să-ţi povestească despre cum era acum zeci de ani cȃnd tu poate nici nu erai născut.

Sfaturi

Vremea

Sezonul ploios presupune un risc; însă eu am găsit plaje pustii doar pentru mine şi m-am relaxat de minune. Ploile tropicale sunt calde şi în general de scurtă durată. Şi chiar dacă plouă poţi alege să dansezi în ploaie la malul oceanului. Fii fericit!

La Digue nu are iluminat public, aşadar nopţile sunt negre rău de tot. Achiziţionaţi lanterne “de miner” (bec pe cap) şi faceţi o plimbare pe bicicletă. Have fun! Fiţi copii!

Cazare: Etoile Labrine – La Digue; preţuri abordabile!!

Mȃncare: pe insulă sunt puţine localuri; am mȃncat o singură dată “în oraş” de probă; însă, Apever, găteşte minunat şi cina am luat-o mai mereu pe terasa guesthouse-ului. Pentru prȃnz mergeam la un chioşc în sat unde o localnică gătea şi vindea mȃncare locală la caserole de plastic (“cam picant” pentru gustul meu însă eu mă adaptez repede).